Oamenii gresesc punind puterea in aceeasei sfera larga cu omenescul. Nici un stapinitor dintre cei mai laudati n-a mai fost om dupa ce a ajuns stapin. A fost cel mult un stapin mai priceput in arta lui, a manevrat mai bine si nu s-au vazut itele lucrarii lui. Marii stapinitori n-au nevoie sa-si ucida cel mai bun prieten, sa-si arate "adevarata fire", adica cruzimea. Iata pe viu ceea ce stiam: obrazul unui stapinitor nu cunoaste decit citeva expresii. Privirea goala aruncata peste capetele plecate, zimbetul mic si stralucirea de cruzime reprimata a ochilor, mijitul lor cind il bintuie un gind, risul de satisfactie. Toate astea se asaza pe expresia-masca a puterii. Alte nuante nu are. Se mai adauga doar frica si vesnica dorinta de a prevedea viitorul si a-l mentine intr-un prezent neschimbat. Puterea restringe reactiile sufletului si, ca urmare, schimbarile de expresie ale fetei. Le abstractizeaza. Adica, face dintr-o vita, care se intinde deasa, vie, miscatoare pe case, pe pomi, o retea de pirghii exacte si bine intinse care se imbina scirtiind sau nu si actioneaza intr-un fel si numai in acela. Viul, incilcitul, nodul, pornirea suie si fara de eficienta dispar, sint retezate.