Colind strazile inguste, privesc indelung oamenii,
siluetele lor subtiate prin care poti infige o lama
fara sa curga sange,
castelele citește mai mult

Colind strazile inguste, privesc indelung oamenii,
siluetele lor subtiate prin care poti infige o lama
fara sa curga sange,
castelele pe-o rana prinse in plase de paianjen celeste
si muzeele adapostite in castele dezlipite din poveste
si lipite ca niste abtibilduri pe zambete,
pe flash-urile turistilor, pe zarva pasilor pierduti pe dalele roase,
miros de petrosin si analcid, de amoniac din latrinele
miilor de vizitatori care inabusa intrarile si ingrasa oglinzile
cu zigzagul lor de plastilina, printre atipirile oamenilor de ordine,
printre tufisurile plutind pe volute baroce si cristalul trompetelor,
in alcovurile violei da gamba.
Colind strazile inguste, privesc indelung oamenii. Ma pierd prin campii si pe dealuri,
ma afund in ceata erei eroice, printre steme pentru totdeauna apuse
rupte din trupul infrigurat de puritate.
Figuri de crai se pierd peste coamele orizontului,
se duc si imi apar mai rascolitor in vis,
in tristetea ingrosata ca vinul vechi in ochii deschisi,
indelung sangerandu-mi in creier.

Indelung

Verde codre si tufos,
Mult cu umbra racoros,
Vara cit esti de frumos,
Toamna, putred, singerate,
A tale frunze uscate,
citește mai mult

Verde codre si tufos,
Mult cu umbra racoros,
Vara cit esti de frumos,
Toamna, putred, singerate,
A tale frunze uscate,
Rose, rose zac pe jos.

Asa vara vietei mele,
Ca dalbele floricele,
Fost-au sa fie ca ele;
Dar de chin si munca mare
Trupul meu hodina n-are
Şi mi-i traiul tot in jele...

Vintul fioros cind bate
Spulbera-n strainatate
Frunzele vested picate,
Departe de-a lor tulpina,
Unde-i moartea mai streina,
Şi pier prin lume-aruncate.

Asa vintul de urgie
Aspru sufla-n saracie,
Şi rominu-n iobagie
Are, pe-ntinsul pamint,
Numai locul de mormint,
Ca sa moara-n duiosie.

Daleu ! mai roman barbate,
Mai desteapta-te, mai frate !
Ca de tine joc isi bate,
Şi-n robie tot mereu
Te tine-n lantul cel greu,
Lumea cea fara dreptate.

Doina

Fata de ceara: Ce rost sa aiba Floare de nalba, Luna cea alba... Frunza de-arama. Baga de seama Cum se citește mai mult

Fata de ceara: Ce rost sa aiba Floare de nalba, Luna cea alba... Frunza de-arama. Baga de seama Cum se destrama... Cum se pogoara fata de ceara. Ultima oara.

Unii poeti se cred iarba, se reediteaza anual.

Unii poeti se cred iarba, se reediteaza anual.

Poetul nu este atat un mantuitor, cat un mantuitor al cuvintelor. El scoate cuvintele din stare lor naturala si le citește mai mult

Poetul nu este atat un mantuitor, cat un mantuitor al cuvintelor. El scoate cuvintele din stare lor naturala si le aduce in stare de gratie.

Daca nu existi, inventeaza-te

Vorbele mele nu stiu sa vorbeasca.Holbate
Se uita la mine.Hai, spune-le cum
Marea e un citește mai mult

Daca nu existi, inventeaza-te

Vorbele mele nu stiu sa vorbeasca.Holbate
Se uita la mine.Hai, spune-le cum
Marea e un cuvant albastru
Ciugulit de pescarusi cand se intristeaza
Nisipul.

Hai, arunca pietricele si impinge
Sfarsitul iantr-o prapastie.Pune punct
Si incepe scrierea cu un nou alfabet.
Daca nu-l stii inventeaza-l.Daca
Nu existi inventeaza-te.

Un poet valoreaza la fel cat cel mai bun poem al sau.

Un poet valoreaza la fel cat cel mai bun poem al sau.

Boncanitul sangelui

Ude inca visele furisate-n iarba
Musuroaie de cartita
Proaspete, proaspete
Aburul indecis al diminetii

Migratoare zapezile citește mai mult

Boncanitul sangelui

Ude inca visele furisate-n iarba
Musuroaie de cartita
Proaspete, proaspete
Aburul indecis al diminetii

Migratoare zapezile in aripi
Si-n floare
In prundisuri privighetorile raului
Risipita campia in triluri
Binefacerea soarelui neinceput

In adancul albastrului
Ciocarlia privirii
Pana la pragul de sus
Al curajului

In padurile inimii boncanitul sangelui.

O legenda chinezeasca spune ca era odata o lira cu un numar dublu de coarde fata de cele obisnuite. Nici citește mai mult

O legenda chinezeasca spune ca era odata o lira cu un numar dublu de coarde fata de cele obisnuite. Nici zeii, cat erau ei de zei, nu rezistau sa-i asculte cantecul suprem ca frumusete, iar muritorii cu timpane inadecvate il auzeau ca zgomot, fara sa-i perceapa melodia.Enervati, zeii i-au poruncit celui care o faurise sa despice lira in doua, iar mesterul a trebuit sa se supuna. Dupa aceea, zeii ascultau cand o parte a lirei, cand alta, nereusind sa lege jumatatile cantecului.
Poezia lui Eminescu este ca lira din legenda: tradusa, trezeste in cine nu-i cunoaste limba o nedumerire deceptionata: oare ce o fi in ea atat de extraordinar? Pe de alta parte, noi, care-i putem asculta cantecul integral, suntem oare demni de sansa asta? ....
Poezia lui Eminescu, extraordinara si trista de presimtirea propriei singuratati, pare sa fi ramas prizoniera in limba ei de o frumusete unica. Ar trebui sa o ascultam si sa ne bucuram de ea, cat nu e prea tarziu pentru noi ca muritori, caci lira, dinspre partea ei, are in fata eternitatea.