S-ar putea să-ți placă / Vezi toate maxioms
Intoarcerea:
E alba umbra
Si adanc ma caina
Cu sclavii mei
Din parasitul templu
Si-n umerii rotunzi
Imi cresc citește mai mult
Intoarcerea:
E alba umbra
Si adanc ma caina
Cu sclavii mei
Din parasitul templu
Si-n umerii rotunzi
Imi cresc coloane
De marmora
Ciudata daltuire
Vechii aezi
Mi se trezesc in sange
Si-n ochii mei
Iubirile lui Zeus
Ard zamislind necunoscut
Cuvantul
Din apa sfanta
Unde tristul Charon
Imi tot dezlega luntrea inapoi.
Maseaua ariciului
Un arici cu ochelari
Si cu tepii nu prea mari
Suferea din primavara
De-o masea. Dar, intr-o citește mai mult
Maseaua ariciului
Un arici cu ochelari
Si cu tepii nu prea mari
Suferea din primavara
De-o masea. Dar, intr-o seara,
Scos din pepeni de durere,
Pe-o furtuna care tuna,
Din fantana pana-n luna,
O pornisem bietul, vere,
Spre batrana gargarita,
C-o stia de doctorita
Priceputa-n alte cele,
La masele.
Cum era asa bolnav
Unii cred ca foarte grav!
A batut si - cu scandal
Printe paznici si portari
Ce-l trageau de ochelari -
A razbit pana-n spital
Gargarita l-a primit
Cum e demn si cuvenit
Si i-a spus: - Ma rog frumos,
Tepelina da-o jos
Si cum iti spui
Pune-o binisor in cui
Si te-mbraca intr-un halat
Chiar de mine curatat.
Ghem de nervi si de durere,
Chibzuind sa nu dispere,
Stiti ce-i zise pacientul
Gargaritei cu patentul?
- Cum adica, dumneata
Nu pricepi ca haina mea
Nu se poate dezbraca?
Tepelina, nu pricepi
Ca-i din patru mii de tepi,
Toti infipti in pielea mea,
Iar dumneata
Vrei sa-i smulg, sa-i pun in cui
Ca pe-o haina-a nimanui?!
Unu de mi-l tragi din piele
Doare cat vreo cinci masele;
Gargarito, gargareste
De masea ma lecuieste
Ca mi-i mintea cam nauca
De durere si pe duca!
Rogu-te, imi iarta vina
Ca raman cu tepelina
Imbracat! Dar nu se poate
Nici un tep dintr-insa scoate! ...
Nu-mi mai cere,
Ca-i durere
Orice clipa care trece
Pan’ la inima, de rece.
Si-uite-asa,
Ca sa-si scoata o masea,
Trebui ariciu, frate,
Multe aventuri sa poarte
La spitalul cu pricina,
C-a intrat cu tepelina!
Nu credeam sa invat...
Fara frumusetea ta, frumusetea lumii e scrum si cenusa,
Fara bratele tale, bratul oricui citește mai mult
Nu credeam sa invat...
Fara frumusetea ta, frumusetea lumii e scrum si cenusa,
Fara bratele tale, bratul oricui e pentru mine lat de spanzuratoare.
Traiesc numai ca sa masor, in fiece clipa, neindurarea mortii.
Fara ochii tai, ochii mei nu vad decit intuneric,
Nimic nu mai are glas, stinsa e orice lumina.
Ce grea e moartea intr-un univers care el insusi moare.
Fara numele tau, numele meu numeste neantul,
Vanat urca din adanc valul marii, urlandu-si disperarea.
Fara frumusetea ta, frumusetea lumii e scrum si cenusa.
Poezia este cea mai antica arta a spiritului omenesc.
Poezia este cea mai antica arta a spiritului omenesc.
Si deodata-n ceasul tainei
Cand se-ntoarce-n noapte ziua
Au venit la mine teii
Carduri de miresme-pasari
Si-am putut s-aud ca-n citește mai mult
Si deodata-n ceasul tainei
Cand se-ntoarce-n noapte ziua
Au venit la mine teii
Carduri de miresme-pasari
Si-am putut s-aud ca-n visuri
Corul maiestuos de arbori
Pe atatea voci cantand
Pe cati ani isi inelara
Somnurile in tulpini.
Poezia un harnasament de lux al iubirii.
Poezia un harnasament de lux al iubirii.
Poetul, donator de sange la spitalul cuvintelor.
Poetul, donator de sange la spitalul cuvintelor.
Doamne Dumnezeule, ce sa faci in clipa cand omul te vede
si crede ca este el, trist de cate bube citește mai mult
Doamne Dumnezeule, ce sa faci in clipa cand omul te vede
si crede ca este el, trist de cate bube are pe trup?
Nici gloria, nici amaraciunea nu mai au sunetul acela
galagios
pe care-l simti cand crezi ca toate ale lumii
ti se pun la picioare -
prin tipat te strecori ca intr-o femeie
care te inmormanteaza si te invie de o mie de ori!
Apoi pamantul nu mai are nevoie de tine!
Poate cerul, iti zici!
Pentru ca iti place totul si totusi nimic
si tu n-aveai voie sa zimbesti caci parul ti-ar fi atins citește mai mult
Pentru ca iti place totul si totusi nimic
si tu n-aveai voie sa zimbesti caci parul ti-ar fi atins stelele
mainile ti-ar fi ajuns mai lungi mai lungi decat cablurile de la metrou
in ranile mele aveai un loc cu totul special te tineam suspendata intinsa pe
peretii captusiti cu postere
fara vreun motiv anume si tu nu strigai niciodata dupa ajutor
imi priveai limfa crescand mai repede ca un fluviu din ochi si din gene
podele de sange inchegat peste noi ca o plaja fara spectatori sau nisip
eu imi desenam in fiecare zi o alta camera ma dezlegam de penele tale albastre
ca sa pot sa respir dar tu reveneai de fiecare data in visele mele
te pastram acolo inchisa in poemele mele triste stransa ermetic intre palme
si te priveam alergandu-mi printre fiecare neuron
cu atata viteza incat nu te prindeam niciodata din urma
in mintea ta era o ceata de un verde inchis retezat din toate obsesiile noastre
din pielea noastra tremurand la cea mai mica atingere straina
as fi vrut.